Cercetătorii au crezut ani de zile că bovinele de pe Insula Amsterdam s-au micșorat din cauza izolării. Analiza ADN a demonstrat contrariul.
Cinci vaci abandonate în 1871 pe un petic de uscat bătut de vânturi, la 4.450 de kilometri sud-est de Madagascar, au generat un experiment natural fără precedent. Timp de peste un secol, urmașii lor au supraviețuit într-un mediu cu resurse limitate, furtuni violente și apă dulce aproape inexistentă.
Când oamenii de știință au reușit în sfârșit să le decodeze genomul complet, au descoperit că tot ce credeau până atunci despre adaptarea lor era greșit. Ipoteza clasică spunea că mamiferele mari, prinse pe insule mici, își reduc dimensiunile pentru a face față lipsei de hrană.
Un studiu din 2017, publicat în Scientific Reports, susținea că aceste bovine s-au micșorat la aproximativ trei sferturi din talia inițială în numai 130 de ani. Examinarea a 90 de schelete părea să confirme regula insulei în acțiune. Noile date moleculare au spulberat această teză.
Echipa condusă de geneticianul Mathieu Gautier, de la INRAE, împreună cu cercetători de la Universitatea din Liège, a secvențiat complet opt genomi și a genotipat alți zece, pornind de la mostre colectate în 1992 și 2006.
Rezultatul a fost deconcertant: nu exista absolut nicio urmă genetică a unei selecții pentru talie mică. În realitate, fondatorii erau deja scunzi din start. Și mai important, aveau o ascendență mixtă neașteptată.
Aproximativ trei sferturi din ADN aparținea raselor taurine europene, cu o afinitate specială pentru vacile Jersey moderne. Restul de un sfert venea de la zebu din Oceanul Indian, bovine adaptate la climate calde, înrudite cu cele din Madagascar și Mayotte.
Cele cinci exemplare aduse de fermierul Heurtin, de pe Insula Réunion, nu erau deloc omogene. Variația genetică din grup era mult mai mare decât ar fi sugerat numărul mic. Linia europeană venea deja din rase adaptate la frig, umezeală și vânt puternic.
Practic, bovinele au sosit pe Amsterdam pregătite biologic pentru un infern natural. Consangvinizarea a atins un nivel uriaș – aproape 30%. În mod normal, o asemenea rată provoacă un colaps genetic, bolile ereditare înmulțindu-se catastrofal.
Cu toate acestea, turma nu numai că nu s-a prăbușit, dar a explodat numeric. Până în 1952 atingea aproximativ 2.000 de capete. După o epidemie care a redus drastic efectivul, a revenit la un număr similar în 1988. Secretul a fost durata extrem de scurtă a „gâtului de sticlă”.
Momentul critic a fost sever, dar fulgerător. Turma s-a extins atât de rapid încât pierderea diversității genetice a fost limitată. Cercetătorii nu au găsit dovezi că variantele dăunătoare ar fi fost eliminate treptat prin selecție naturală – dar nici nu au detectat acumularea lor letală.
Pentru conservatori, povestea a avut un deznodământ amar. În 1987, un gard a tăiat insula în două. Peste o mie de bovine au fost sacrificate în următorii doi ani, iar ultimele au fost ucise în 2010.
Motivul: turma amenința specii endemice pe cale de dispariție – albatrosul de Amsterdam și arborele rar Phylica arborea. UNESCO a inclus zona pe Lista Patrimoniului Mondial în 2019, după refacerea ecosistemului. Studiul genetic a fost posibil doar printr-o șansă extraordinară.
Cercetătorii stocaseră ADN de la 18 animale, eșantionate cu ani înainte de eradicare. Nu existase niciun plan coordonat de salvare a materialului biologic.
Acel stoc, analizat acum cu tehnologia de secvențiere a întregului genom, a oferit o a doua șansă de a înțelege cum cinci vaci au reușit să scrie una dintre cele mai neașteptate povești de supraviețuire din biologia modernă.
Dincolo de rezolvarea unui mister istoric, datele oferă azi un model valoros pentru gestionarea speciilor pe cale de dispariție. Cazul arată că un colaps genetic poate fi evitat dacă momentul critic este scurt și urmat de o expansiune rapidă.
Natura găsește soluții chiar și acolo unde știința prezice un eșec sigur.
