Pe 25 decembrie 1989, un singur om poartă în minte fractura unei lumi întregi: căpitanul Ionel Boeru. Cu o săptămână în urmă, jurase pe viață să-l apere pe comandantul suprem. De Crăciun, același ofițer a condus plutonul care l-a executat pe Nicolae Ceaușescu la Târgoviște.
Ruptura nu s-a produs brusc – a fost forjată în zile de haos, minciuni și teroare psihologică, care au dezintegrat armata din interior. Totul a început pe 17 decembrie, când Boeru, aflat în concediu la părinți, a auzit de represiunea din Banat.
În Gara de Nord, un coleg cercetaș l-a avertizat: „Fugi la unitate, treaba e urâtă”. Revenit în garnizoană, a fost împins într-o spirală a manipulării. A doua zi, trupele au fost silite de secretarul de partid să voteze condamnarea „huliganilor” de la Timișoara.
Pe 21 decembrie, forțele combatante au primit ordin strict să-l apere pe dictator la București – misiune anulată brusc a doua zi, când Ceaușescu a fugit. Șocul decisiv a venit însă la televizor: „S-a dat că generalul Milea s-a sinucis. Minciună.
Milea fusese ucis pentru că ordonase retragerea armatei în cazărmi”. În dimineața de 25 decembrie, unitatea 01842 din Boteni era aproape pustie – majoritatea efectivelor fuseseră trimise să apere Televiziunea și Ministerul Apărării.
Comandantul, colonelul Ioan Suciu, a primit un ordin direct de la generalul Victor Athanasie Stănculescu: avea nevoie de opt voluntari pentru o misiune deosebită, fără să spună în ce constă. Pe platou, 20 din cei 50 de militari rămași au făcut un pas în față.
Colonelul a ales opt, printre care plutonierul Dorin Cârlan. Căpitanul Boeru, singurul ofițer, a preluat automat comanda. „ Am urcat în elicoptere pe la ora 8.00. Ne-au arătat cum funcționează mitralierele de 12,7 milimetri, dar nu ni s-a spus încotro mergem”, își amintește Cârlan.
Prima escală a fost la București, unde generalul Stănculescu și câțiva civili – completul de judecată – s-au urcat la bord. „ M-am prins că mergem la Târgoviște, soția e din zonă și am recunoscut.” Aterizarea la UM 01417 a fost rapidă.
Stănculescu a discutat animat cu comandantul local, colonelul Andrei Kemenici, apoi i-a ordonat lui Boeru să asigure paza și să pregătească un pluton de execuție – deși procesul nici măcar nu începuse. „ Am aflat înaintea procesului că după proces acești oameni vor fi executați.
Mi-a spus cum să tragem: de la șold, câte un încărcător plin în fiecare.” Refuzul nu era o opțiune. „ Eram sigur că dacă nu vom face, vom fi împușcați. Am aflat ulterior că mai era un pluton de rezervă.” În camera de detenție, Ceaușescu și Elena dormiseră îmbrățișați. „
Elena era foarte agresivă, el o tempera. Când li s-a anunțat sentința, au cerut să moară împreună.” Drumul de 20 de metri până la zidul Corpului de Gardă a fost un tunel al groazei. Militarii din curte aveau sute de arme îndreptate spre ei. „
Odată ieșiți, ne-am trezit cu mii de gloanțe care puteau porni spre condamnați sau spre noi”, spune Cârlan. Nicolae Ceaușescu, simțind că i se înmoaie picioarele, a strigat „Trăiască România socialistă!” și a cântat primele versuri din Internaționala.
Elena l-a înjurat pe un militar care i-a aruncat: „Leano, până aici ți-a fost”. Boeru, paralizat de spaimă, simțea că merge la propria execuție. „ Parcă eram eu condamnatul. Mă așteptam să crape pământul.” Ajuns la zid, a deschis focul fără să mai aștepte ordinul formal. „
Am ordonat foc și am apăsat. Am tras trei salve: prima l-a îngenuncheat, a doua l-a lovit în piept, a treia pe ea.” Din 30 de gloanțe, Boeru a tras 29.
Un alt militar a tras un singur cartuș – emoția blocase arma pe „foc cu foc” – iar soldatul înjurat de Elena și-a descărcat arma pe corpurile inerte. Chiar și de pe transportorul blindat s-a tras. După ce s-a lăsat liniștea, Boeru s-a întors cu mâinile sus, convins că va fi asasinat. „
Am strigat: «Pentru prietenul meu mort la televiziune și pentru morții de la Timișoara». Cineva a răspuns: «Căpitane, stai liniștit, că nu pățești nimic».” Colonelul Kemenici a fost ignorat complet de delegație – nimeni nu i-a strâns mâna înainte de plecare.
Generalul Militaru, care îl sunase obsesiv, a închis telefonul cu un scurt „În sfârșit!”. Următorul episod a fost absurd. Cadavrele, învelite în pături militare și legate cu sfoară, au fost transportate cu elicopterul la stadionul Ghencea.
Unul dintre militari a fost nevoit să stea așezat pe trupul lui Ceaușescu. La Ghencea, Cristian Gațu, președintele clubului Steaua, organiza masa de Crăciun. „ Au intrat acolo și au uitat de noi. Am lăsat coletele lângă o margine și am plecat.” Salvarea promisă nu a mai apărut.
Un ofițer de pază, speriat de un transportor blindat sosit pe stadion, a fugit. Cadavrele au fost găsite abia a doua zi de Stănculescu. În acea noapte, focuri de armă au rănit un general și un căpitan, din cauza confuziei. Astăzi, colonelul în rezervă Ionel Boeru spune: „Aș face același lucru.
Am procedat corect. Regret că am luat viața a două ființe umane, dar nu înseamnă că nu aș face același lucru.”
La peste trei decenii, execuția de la Târgoviște rămâne un act istoric brutal, asumat individual de ofițerii prezenți – opt oameni prinși între jurământ și ordin, între teamă și supraviețuire.
