Evoluția urbană și reducerea inegalității la Mohenjo-daro
Inegalitatea a scăzut în timp ce orașul se extindea. În tradiția arheologică, creșterea unei așezări antice este asociată cu acumularea de avere în mâinile unei elite restrânse.
Un studiu recent, publicat în *Antiquity* de cercetători de la Universitatea din York, pune sub semnul întrebării această regulă, arătând că la Mohenjo-daro diferențele dintre casele mari și cele mici s-au micșorat treptat.
Echipa condusă de dr. Adam Green a cartografiat evoluția urbană a sitului între 2600 î.e.n. și 1900 î.e.n., perioadă în care populația atinge cel puțin 40.000 de locuitori.
În ciuda dimensiunii sale, orașul nu a dezvoltat palate regale sau morminte încărcate cu aur, ci a investit masiv în infrastructură comună: un sistem de canalizare căptușit cu cărămidă, peste 700 de fântâni – aproximativ una la fiecare trei gospodării – și o piscină publică imensă, considerată una dintre cele mai vechi structuri de baie colectivă.
Aceste facilități erau distribuite uniform în cartiere, sugerând o societate mult mai echitabilă decât cea a contemporanilor săi din Egipt sau Mesopotamia, unde puterea se concentra în jurul unor lideri și temple grandioase.
Analiza arată că, pe măsură ce orașul se agrupa, disparitățile de dimensiune a locuințelor s-au redus, indicând o scădere a decalajului economic intern.
Implicații contemporane ale modelului egalitar
Descoperirea are implicații ce depășesc arheologia: dacă un centru urban cu 40.000 de locuitori a reușit să prospere fără să se formeze o clasă privilegiată, ideea că urbanizarea determină inevitabil acumularea de bogăție la puțini trebuie revizuită.
Dr. Green subliniază că Mohenjo-daro a ales să investească în proiecte de utilitate publică, nu în monumente de vanitate, și că această strategie a susținut coeziunea socială.
Situația actuală a inegalității globale – 0,001% din populație deține de trei ori mai multă avere decât jumătate din lume – face ca lecția orașului antic să pară relevantă.
Cercetătorii sugerează că modelul de distribuție a resurselor din Valea Indului ar putea oferi perspective pentru societățile contemporane, chiar dacă nu reprezintă un plan de replicare exactă.
Context istoric și cauze ale declinului
Mohenjo-daro, a cărui denumire se traduce prin „movila morților”, se află în provincia Sindh, pe malul drept al fluviului Indus, și a fost inclus în patrimoniul mondial UNESCO în 1980.
Situl se întinde pe circa 240 de hectare și cuprinde cartiere bine delimitate, centre civice, băi publice, colecții de depozitare și un sistem de drenaj avansat, elemente pe care multe orașe ulterioare le vor ignora timp de milenii. Abandonul orașului, în jurul anului 1700 î.e.n.,
rămâne învăluit în mister. Cercetările recente exclud ipotezele privind invazii violente și se îndreaptă spre cauze climatice: perioade prelungite de secetă ar fi slăbit fluxurile de apă și producția agricolă, punând presiune asupra comunității.
Probabil, o combinație de factori ecologici și economici a condus la declinul final. Studiul, semnat și de Imran Alam și Cameron Petrie, oferă o imagine nuanțată a unei civilizații care a reușit să mențină echilibrul între dezvoltare și echitate.
În loc să permită ca beneficiile să se concentreze la o mică grupare, orașul a distribuit infrastructura esențială în mod larg, demonstrând că prosperitatea nu trebuie neapărat să fie însoțită de inegalitate.
