Dacă până acum ai crezut că pământul a fost mereu acoperit de verdeață, pregătește-te pentru o lovitură în imaginarul tău.
Gazonul din parcuri, câmpurile de grâu, savanele africane, chiar și iarba tunsă din grădinile noastre – toate sunt o invenție evoluționistă mult mai recentă decât ultimul dinozaur. Primele plante terestre au apărut în urmă cu aproximativ 470 de milioane de ani, în Ordovician.
Dar iarba, adică întreaga familie a gramineelor, a întârziat să intre pe scenă. Până nu demult, cele mai vechi fosile de iarbă cunoscute datau de acum 56 de milioane de ani – cu aproape 10 milioane de ani după ce dinozaurii dispăruseră.
Asta înseamnă că, pe tot parcursul mezozoicului – epoca de aur a dinozaurilor –, nicio peluză nu înverzea planeta. Stegosaurus, Allosaurus sau Triceratops au trăit într-o lume fără pășuni întinse.
Un adevărat șoc pentru mintea noastră, obișnuită să-i închipuie pe giganții preistorici pășunând pe iarbă. Totul s-a schimbat în 2005, când oamenii de știință au analizat excremente fosilizate, coproliți vechi de 65 de milioane de ani, descoperiți în India.
Surpriză: au găsit fitolite, microstructuri de siliciu tipice gramineelor. Această descoperire i-a forțat pe cercetători să rescrie istoria. Poate că unele specii de iarbă existau deja la sfârșitul Cretacicului – înainte de catastrofa care a șters dinozaurii de pe fața Pământului.
Și nu s-a oprit aici. În 2017, paleontologi chinezi au descoperit fragmente de iarbă pe dinți fosili de hadrosaur, datați la 113 milioane de ani. Semn că iarba chiar a existat în vremea dinozaurilor, dar discretă și localizată.
Nimic din savanele luxuriante de azi – probabil câteva specii pionier, risipite într-un peisaj total diferit. Chiar și așa, iarba era rară și ne-dominantă. Regatul vegetal al dinozaurilor era altul: ferigi gigantice, cicade, conifere și câteva angiosperme primitive (plante cu flori).
Peisajul semăna mai degrabă cu o junglă preistorică, densă și stranie, decât cu o stepă ierboasă. Această absență a gramineelor are consecințe profunde asupra felului în care înțelegem ce mâncau dinozaurii erbivori.
Spre deosebire de mamiferele moderne, cum ar fi caii – care au evoluat pentru a digera iarba abrazivă –, dinozaurii nu aveau dinți adaptați. „Iarba conține siliciu, o substanță foarte abrazivă”, explică paleontologul Susie Maidment. „Uzează dinții rapid.
Caii, de exemplu, au dezvoltat dinți cu coroană foarte înaltă. Dinozaurii își înlocuiau dinții pe tot parcursul vieții, dar ar fi fost suficient pentru o dietă pe bază de iarbă?” Pentru palaeoartiști și muzeografi, această resetare a cronologiei botanice este o adevărată încercare.
Jay Balamurugan, designer vizual pentru serialul Walking With Dinosaurs, a mărturisit cât de greu este să reconstruiască peisaje preistorice fără iarbă: „Tentația e să verzi totul, pentru că asociem asta cu «naturalul». Dar realitatea e că acele peisaje nu mai există.
Erau compuse din plante pe care le cunoaștem foarte prost, sau chiar deloc. ” Lipsa vegetației moderne îi obligă să reimagineze estetica lumii dinozaurilor: fără covor verde la sol, ci cu subarboret ciudat, uscat sau mlăștinos, dominat de ferigi, mușchi și plante arhaice.
A spune că iarba este „recentă” nu e doar o curiozitate botanică.
E o piesă esențială pentru reconstruirea ecosistemelor trecute, pentru înțelegerea strategiilor alimentare ale speciilor dispărute și chiar pentru evaluarea fezabilității unor proiecte futuriste (și controversate) precum „de-extincția” dinozaurilor.
Dacă am recrea astăzi un Triceratops, ar putea supraviețui în pășunile noastre moderne? Mai mult decât atât, asta subliniază cât de tânără, fragilă și în continuă schimbare este biodiversitatea actuală.
Ceea ce considerăm „permanent” – iarba, pădurile, florile – este adesea rodul unor evoluții recente și contingente. Iar asta ar trebui să ne amintească, cu umilință, că planeta a existat sute de milioane de ani fără niciun fir de iarbă.
Data viitoare când mergi desculț pe un gazon, gândește-te: timp de sute de milioane de ani, această simplă plăcere a fost literalmente imposibilă.
