Armata lui Rama înaintează spre capătul sudic al Indiei. Când atinge țărmul, pe cer apare o stea care până atunci fusese ascunsă: Agastya, numele sanscrit al lui Canopus. E o scenă din „Ramayana” care pare pur poetică. Dar detaliul are rezonanță într-un registru surprinzător de concret: astronomia.
Explicația pornește de la precesia axială a Pământului, un balans lent al planetei, asemenea unui titirez care își schimbă ușor direcția în timp. Acest balans modifică, pe parcursul mileniilor, poziția aparentă a stelelor pe cer.
În jurul anului 12.000 î.Hr., Canopus se afla aproape de Polul Sud ceresc. Într -o asemenea configurație, din aproape toată India steaua ar fi fost ascunsă privirii, devenind vizibilă doar din extremul sud, în zona Tamil Nadu sau Sri Lanka de astăzi. Exact cum consemnează „Ramayana”.
Simulările moderne de planetariu conturează o fereastră de vizibilitate pentru Canopus între 12.500 și 11.000 î.Hr.
O analiză publicată în 2023 despre epoca rară în care Vega și Canopus au funcționat drept stele polare strălucitoare arată cum poziția lui Canopus s-a schimbat semnificativ atunci, susținând această cronologie.
În plus, în textul „Ramayana” sunt invocate peste 600 de referințe astronomice – de la eclipse la solstiții și alinieri planetare. Privite împreună, ele ar indica o perioadă mult mai veche, convergând către o dată precisă: 12.209 î.Hr.
Asta ar plasa epopeea la finalul ultimei ere glaciare, în intervalul cunoscut drept Dryas-ul Tânăr. De aici, posibilitatea intrigantă: „Ramayana” ar putea fi mai mult decât mitologie – o formă de astronomie codificată din epoca glaciară.
Și rămâne întrebarea: câte alte mituri din lume ar putea păstra, încă, amintiri la fel de vechi?
