Flăcările de la „Porțile Iadului” se sting, dar asta nu e neapărat un motiv de sărbătoare. Craterul de gaz Darvaza, o groapă uriașă din deșertul Karakum, arde neîntrerupt de mai bine de cinci decenii. Acum, în sfârșit, intensitatea lor scade – însă efectele ar putea fi mai complicate decât par.
Totul a început în 1971, când o echipă de geologi sovietici forau în căutare de petrol. Din greșeală, au spart o pungă uriașă de gaz natural. Pentru a evita dezastrul – emisii toxice care ar fi otrăvit totul în jur – au decis să aprindă gazul. Credeau că va arde rapid și se va termina.
Dar solul s-a prăbușit, iar în locul unei flăcări trecătoare s-a născut un crater lat de 70 de metri și adânc de 20 de metri. De atunci, metanul care se scurge din pământ alimentează un foc continuu. În 2025, la o conferință internațională, oficialii din Turkmenistan au anunțat că flăcările slăbesc.
Irina Luryeva, directoare la compania de stat Turkmengaz, a spus că reducerea este de aproape trei ori. Datele satelitare de la firma britanică Capterio confirmă schimbarea.
Guvernul turkmen susține că meritul aparține forării a două puțuri lângă crater în 2024, care extrag gazul direct din sursa subterană. Capterio, însă, crede că flăcările începuseră să se diminueze înainte de această intervenție – poate că și procesele naturale au jucat un rol.
Dar stingerea treptată a focului nu aduce neapărat un aer mai curat. Chiar și slăbit, craterul continuă să elibereze cantități uriașe de metan. Între 2022 și 2025, au fost emise în medie aproximativ 1.300 kg de metan pe oră. În octombrie 2025, ritmul a crescut la 1.960 kg pe oră.
Metanul este de aproximativ 30 de ori mai puternic decât dioxidul de carbon în captarea căldurii pe termen scurt. Cât timp arde, gazul se transformă în CO2 – mai puțin dăunător acum, dar responsabil pentru 11% din emisiile globale de gaze cu efect de seră.
Dacă însă focul s-ar stinge complet, metanul brut ar fi eliberat direct în atmosferă, cu un efect de seră mult mai puternic. Așadar, paradoxul este evident: flăcările care păreau un simbol al dezastrului ecologic ar putea fi, de fapt, un filtru imperfect, dar util.
Cât timp ard, transformă cel mai periculos gaz într-unul mai puțin nociv pe termen scurt. Studiul publicat în jurnalul Acta Geophysica nu oferă răspunsuri simple, ci arată cât de delicat este echilibrul dintre intervenția umană și forțele naturii.
Poate că „Porțile Iadului” nu sunt nici pe departe ceea ce par.
