Cu aproape 150.000 de ani în urmă, într-un colț al Chinei centrale, un grup de hominini a cioplit piatra într-un mod care avea să schimbe înțelegerea noastră despre adaptarea umană. Nu era o perioadă blândă.
Dimpotrivă, gerul năprasnic al unei glaciațiuni severe înghețase pământul, iar resursele erau tot mai rare. Tocmai atunci, în acel climat ostil, cineva a început să fabrice unelte cu o precizie neașteptată.
Situl arheologic Lingjing, studiat de peste un deceniu, părea inițial să dateze din urmă cu aproximativ 126.000 de ani. O nouă analiză, publicată în Journal of Human Evolution, a rescris însă această cronologie.
Cercetătorii au găsit, în interiorul unui os de animal asemănător unui cerb, cristale minuscule de calcit. Uraniul din aceste cristale se transformă lent în thoriu, într-un ritm previzibil.
Măsurând raportul dintre cele două elemente, oamenii de știință au obținut o amprentă temporală exactă: situl are 146.000 de ani, cu 20.000 de ani mai vechi decât estimările anterioare. Diferența de 20.000 de ani nu este un simplu detaliu de arhivă.
Ea plasează uneltele de piatră exact în inima unei perioade glaciare extreme, nu într-un interglaciar mai cald, așa cum se credea. „
Mult timp, oamenii au legat progresele tehnologice de condiții stabile și favorabile”, explică Yuchao Zhao, autorul principal al studiului, de la Field Museum din Chicago. „ Dar aceste unelte par să fi fost fabricate într-un climat mult mai rece.”
La prima vedere, piesele descoperite la Lingjing nu par spectaculoase. Sunt nuclee de piatră și așchii ascuțite – obiecte modeste, aparent simple. Analiza detaliată a arătat însă altceva: fiecare lovitură fusese calculată.
Nucleele fuseseră modelate controlat, pentru a produce în mod constant margini tăioase. Unele părți ale uneltelor fuseseră prelucrate diferit, în funcție de scopul lor. „ Acești oameni înțelegeau cum se sparge piatra”, spune Zhao. Nu era vorba de întâmplare, ci de o planificare atentă.
Cine erau acești meșteșugari? Situl Lingjing este legat de Homo juluensis, o rudă umană dispărută care a trăit în Asia de Est în timpul Pleistocenului Mijlociu. Alături de unelte, arheologii au găsit oase de animale – semn că aici se tranșau carcasele.
Dar ce i-a împins pe acești oameni să dezvolte o tehnică atât de rafinată tocmai când frigul și foametea băteau la ușă?
Echipa de cercetare a comparat metodele de la Lingjing cu tradițiile de fabricare a uneltelor din Paleoliticul Mijlociu, asociate cu Neanderthalienii din Europa și cu grupurile umane timpurii din Africa. Asemănările sunt izbitoare, deși distanța geografică și temporală este mare.
Concluzia pe care o sugerează noile dovezi răstoarnă o imagine veche de decenii: inovația nu apare doar în vremuri de abundență.
Dimpotrivă, un climat nemilos, în care supraviețuirea depindea de fiecare lamă de piatră bine cioplită, i-ar fi putut împinge pe oamenii antici să gândească mai departe, să planifice, să inventeze.
Lingjing spune o poveste despre adaptare – și despre cum chiar și cea mai aspră iarnă poate naște scânteia unei tehnici noi.
