Blocajul examenului și revelația falsificării academice
În dimineața în care Elena Ceaușescu trebuia să susțină proba orală a doctoratului în chimie, ușa sălii de examen era încuiată.
Mircea Corciovei, cercetător la Institutul de Cercetări Chimice, a mers să asiste la eveniment, curios cum putea o femeie fără studii de specialitate să obțină o titulatură academică.
Ajuns în fața ușii, a constatat că nu se deschide; organizarea oficială prevedea un examen deschis publicului, conform legii și tradiției universitare.
Blocajul nu a fost doar o încălcare procedurală, ci un indiciu al unui sistem în care personalitatea dominantă începea să submineze integritatea științei.
Jurnalistul britanic Edward Behr a consemnat în cartea sa „Sărută mâna pe care n‑o poţi muşca” această scenă, care a devenit un fragment emblematic al unei operațiuni de falsificare a biografiei oficiale.
În documentele partidului, Elena Ceaușescu era prezentată ca un „savant de renume mondial” și „academician”, însă mărturiile celor care au lucrat în domeniu descriu o prezență care a lăsat o pată pe terenul real al cercetării.
Ascensiunea la ICECHIM și politicile autoritare
Ascensiunea ei a coincis cu manevrele politice ale soțului, iar în săptămânile dinaintea căderii regimului, când Nicolae Ceaușescu își consolida poziția, Elena a adoptat o atitudine surprinzător de conciliantă față de soțiile altor lideri.
A complimentat soțiile lui Maurer, Bodnăraș și Drăghici, sugerând că „ele patru ar forma o echipă bună”. Înainte de a se avânta în știință, a activat ca secretară la Ministerul Afacerilor Externe, unde inaptitudinea ei a fost evidentă și, la scurt timp, „i s‑a făcut vânt”.
Între 1955 și 1956, s‑a înscris la cursurile pentru adulţi de chimie, dar prezențele erau rare, motivată de îngrijirea copiilor – Valentin (născut în 1948), o fiică (născută în 1950) și Nicu (născut în 1951).
Un profesor tânăr, surprins că copia, a decis să o excludă din sală, iar consecințele pentru el au fost severe: a trăit ani de persecuție. Din 1960, fără diplomă de licență, a intrat la ICECHIM ca cercetător cu normă întreagă și, în 1965, a preluat conducerea institutului.
În perioada în care a condus ICECHIM, atmosfera a devenit una de suspiciune și teamă. Corciovei, intervievat la mulţi ani după decesul ei, povestea că se simțea urmărit prin laborator, deși microfoanele dispăruseră. „
Era dificil să comunici cu ea”, declara, adăugând că directorul se mulțumea să dea ordine și refuza orice discuție tehnică, temându‑se să-și expună lacunele.
În loc să încurajeze cercetarea, ea considera că angajații erau înclinaţi spre furt, instaurând percheziţii și un control strict al cheltuielilor.
Printre măsurile sale se numărau: deconectarea centralei telefonice a institutului și rerutarea liniilor direct la Ministerul Chimiei, limitând contactul exterior; anularea remuneraţiilor pentru brevetele de invenție, înlocuindu‑le cu prime de valoare modestă; și reducerea salariilor personalului la niveluri inferioare comparativ cu alte instituţii ştiinţifice.
Lipsa cunoştinţelor de bază era evidentă – nu ştia ce este cromatografia, iar formula acidului sulfuric, H2SO4, îi era complet necunoscută. Porecla „codoi”, derivată din pronunţia greșită a formulei dioxidului de carbon, CO2, reflecta ironia situaţiei.
Refuzul său de a aproba cererile de alcool etilic, invocând că „nu aveţi nevoie decât pentru a face băuturi”, era însoțit de aprobări automate pe hârtie când substanţa era menţionată cu denumirea tehnică pe care nu o cunoștea.
Moștenirea și impactul asupra cercetării românești
De la închiderea ușii din ziua examenului, efectele s‑au resimțit pe termen lung: la circa 6 luni, niciunul dintre profesorii pensionaţi implicaţi în comisia de evaluare nu a dorit să discute acel incident.
În 1990, când Edward Behr a vizitat din nou ICECHIM, institutul arăta abandonat, fără personal de întreţinere, iar terenul înconjurător era cuprins de buruieni și tufișuri.
Astfel, dincolo de declaraţiile oficiale, se conturează imaginea unei dictaturi ce a confiscat nu doar instituţiile, ci și adevărul ştiinţific, lăsând o generație de cercetători cu un patrimoniu amputat de ambiţie şi frică.
