Pe 25 ianuarie 1985, Franța a făcut o promisiune pe care nu avea să o poată ține. În fața națiunii, prim-ministrul Laurent Fabius a lansat un proiect de o amploare nemaiîntâlnită: până în septembrie, fiecare colț al sistemului de învățământ avea să fie conectat la viitor.
Unsprezece milioane de elevi urmau să descopere miracolul informaticii, iar pentru asta, statul era gata să investească aproape două miliarde de franci.
Era un pariu uriaș, o cursă contracronometru cu un scop dublu: modernizarea educației și, cu un an înainte de alegerile legislative, o demonstrație de forță politică. Socialiștii voiau să arate că s-au schimbat, că pot conduce Franța spre viitor. Iar viitorul, în viziunea lor, vorbea franceză.
Alegerea tehnologiei a fost un act de mândrie națională. Guvernul a refuzat să se încline în fața giganților americani sau asiatici și a pariat totul pe produsele Thomson. MO5, un mic calculator modest, și TO7 70, un model mai sofisticat, urmau să devină uneltele unei revoluții.
Logica industrială era simplă: o comandă uriașă din partea statului ar fi relansat un sector local aflat în suferință. Planul părea perfect pe hârtie. Dar la patru decenii distanță, acest proiect grandios este predat în școli ca un studiu de caz al eșecului tehnologic.
Iar vinovatul principal nu este, contrar așteptărilor, costul echipamentelor.
Cum a funcționat tehnologia și ce a costat
Logistica a fost amețitoare. Pentru a acoperi peste 40.000 de școli primare, autoritățile au mizat pe o invenție tehnică proprie: nanorețeaua.
Un computer central, de obicei un Bull Micral, putea controla până la 31 de stații de lucru pentru elevi, conectate printr-un cablu coaxial și un protocol secret. În teorie, ideea era genială, chiar înaintea timpului său.
În practică, a funcționat surprinzător de bine: aproape 12.000 de astfel de rețele au fost instalate în școli și colegii, iar sistemul a fost un succes din punct de vedere tehnic și educațional.
Într-o eră în care un computer acasă era o raritate, să vezi o clasă întreagă conectată era o priveliște futuristă. Și nu era nici măcar un moft costisitor. O analiză atentă a prețurilor de atunci arată că soluția aleasă era chiar economică.
Un PC compatibil costa în jur de 25.000 de franci, echivalentul a aproximativ 3.800 de euro de azi. Cu aceeași sumă, nanorețeaua dotea o întreagă sală de clasă. MO5, în versiunea sa de buget, costa sub 2.400 de franci, permițând multiplicarea stațiilor. Așadar, banii nu au fost problema.
Adevărata problemă a fost mult mai subtilă și a ținut de deciziile tehnice și de viteza impusă de calendarul politic.
Erori tehnice și o lecție care persistă
Primul obstacol a fost chiar în interiorul gamei Thomson. MO5, deși era o versiune low-cost a lui TO7 70, nu era compatibil cu el. Software-ul scris pentru unul nu funcționa pe celălalt, ceea ce a forțat dezvoltatorii să creeze versiuni multiple pentru o piață deja mică.
Apoi, a venit pregătirea cadrelor didactice. 110.000 de profesori au fost instruiți în doar două săptămâni. Rezultatul a fost dezastruos: mulți s-au trezit neputincioși în fața unor mașini capricioase, cu casete ilizibile și rețele instabile.
Analizele ulterioare au arătat că pregătirea insuficientă și accentul pus pe predarea programării, în loc de utilizarea practică, au fost greșeli fundamentale. Dar cea mai gravă eroare, cu consecințe pe termen lung, a fost izolarea tehnologică.
Franța a ales să meargă pe un drum propriu, cu un stilou optic inovator și un limbaj intern, în timp ce restul lumii se îndrepta spre standardele MS-DOS și, mai târziu, Windows. Un deceniu mai târziu, aceste mașini nu mai erau compatibile cu nimic, iar ecosistemul lor software s-a prăbușit.
Comanda uriașă a statului a avut și un efect pervers: a secat liniilele de producție destinate publicului larg. În timp ce fabricile produceau pentru școli, concurența, în special Amstrad, a câștigat teren pe piața de consum.
În 1985, s-au vândut doar 250.000 de mașini, față de un obiectiv de 400.000. Astăzi, când tabletele sunt distribuite în școli, întrebarea rămâne tulburătoare: are sens să investești în echipamente suverane dacă pregătirea profesorilor și utilizările educaționale nu merg în aceeași viteză cu achiziția de mașini?
Nanorețeaua, cu principiul său de distribuție centralizată, a prefigurat sălile de calculatoare moderne. Dar lecția din 1985 este că tehnologia, fără oameni pregătiți să o folosească, rămâne doar o carcasă.
