Doar două femele de rinocer alb nordic mai există pe planetă. Najin și Fatu trăiesc sub pază permanentă, într-o rezervație din Kenya. Ultimul mascul al speciei a murit în 2018. Din punct de vedere funcțional, specia e deja dispărută. Și totuși, oamenii de știință nu au abandonat lupta.
În spatele gardurilor electrice de la Ol Pejeta, echipe de cercetători încearcă imposibilul: să readucă la viață o linie genetică pe care natura aproape a șters-o. Recoltează ovule de la cele două femele, le fertilizează în laborator cu spermă crioconservată de la masculii morți și creează embrioni.
Până acum, au reușit să obțină 39 de astfel de embrioni. Dar aici intervine adevărata provocare: niciuna dintre cele două femele nu mai poate duce o sarcină la termen. Soluția găsită de specialiști sună simplu în teorie:
implantarea embrionilor în mame surogat din specia rinocerului alb sudic, o rudă apropiată genetic și comportamental. În a doua jumătate a anului 2025, au încercat de trei ori. Toate cele trei transferuri au eșuat. Apoi, natura a lovit într-un mod pe care nimeni nu l-ar fi putut anticipa.
Ploile torențiale, amplificate de schimbările climatice, au spălat adânc solul din Kenya. Au scos la lumină mumii antice de animale, îngropate de sute de ani. Mormintele ascundeau o amenințare invizibilă: spori latenți ai bacteriei Clostridium.
Incinta unde era ținută Curra, una dintre femelele surogat, a fost inundată. Bacteriile străvechi au ajuns în corpul ei. Infecția a fost fulgerătoare. La mai puțin de o oră de la primele simptome, Curra era moartă.
„S-a întâmplat atât de repede încât am crezut că poate a fost mușcată de un șarpe, cum ar fi o mamba neagră”, a povestit Jan Stejskal, coordonatorul proiectului BioRescue, într-un documentar din 2025. Primele măsuri au fost de urgență: vaccinarea imediată a tuturor rinocerilor din rezervație.
Niciun alt exemplar nu a mai pierit. Echipa nu s-a oprit. Au fost selectate două noi mame surogat. Încă șase transferuri de embrioni au fost făcute până în aprilie 2026. Niciunul nu a dus la o sarcină. Pentru a înțelege amploarea dificultății, cercetătorii amintesc un fapt simplu:
la oameni, a fost nevoie de peste 100 de încercări de fertilizare in vitro pentru ca primul copil să se nască. La rinoceri, răbdarea abia începe să fie testată. În paralel cu munca de laborator, oamenii de știință au vrut să știe ce crede publicul despre aceste intervenții.
Au realizat un sondaj în Cehia, Germania și Italia, publicat în revista PLOS One. Trei direcții au fost urmărite: acceptarea terapiilor de reproducere asistată la animale sălbatice, atitudinea față de criza ecologică și cunoștințele despre biodiversitate și rinoceri.
Rezultatul a arătat că majoritatea oamenilor sunt de acord cu folosirea acestor tehnologii. Cu o nuanță importantă: le văd potrivite doar pentru salvarea speciilor „exotice”, nu și pentru cele europene.
Autorii studiului subliniază că această percepție trebuie corectată – tehnicile de laborator și conservarea clasică nu sunt rivali, ci aliați. Povestea rinocerului alb nordic este, de fapt, o lecție mai amplă. Poți crea cel mai viabil embrion din lume.
Poți pune la punct cele mai avansate protocoale de fertilizare. Dacă ecosistemele se prăbușesc sub presiunea climei, niciun embrion nu va avea un loc sigur în care să crească.
