Lumea digitală în care trăim este una a datelor, a volumelor tot mai mari de informații pe care le creăm, le stocăm și le transferăm.
Fie că este vorba despre fotografii, videoclipuri de înaltă rezoluție sau documente complexe, cu toții am devenit familiarizați cu termeni precum megabyte, gigabyte și, tot mai des, terabyte.
Această creștere exponențială ridică o întrebare firească: ce urmează dincolo de un terabyte și care este, de fapt, capacitatea reală a suporturilor noastre de stocare?
În esența lor, unitățile de măsură ale datelor se bazează pe sistemul internațional de unități (SI), acolo unde prefixele ne sunt familiare din alte domenii.
Astfel, după un terabyte (care reprezintă a patra putere a lui 1000, adică 10 la puterea a 12-a octeți sau bytes), urmează petabyte (10 la puterea a 15-a), apoi exabyte, zettabyte și, în cele din urmă, yottabyte. Fiecare pas este un salt imens, multiplicând capacitatea cu încă o mie.
Însă, universul digital introduce o subtilitate. Computerele nu funcționează pe baza zecimală (puteri ale lui 1000), ci pe sistemul binar, care utilizează puteri ale lui doi. Mai exact, unitatea fundamentală de calcul este 1024 (2 la puterea a 10-a), nu 1000.
La începuturile informaticii, pentru simplificare, inginerii au rotunjit valorile binare la cele zecimale, folosind prefixele SI.
Chiar și astăzi, mulți producători continuă această practică, indicând, de exemplu, capacitatea unui hard disk în terabytes, deși calculul intern se bazează pe 1024, conform explicațiilor Britannica.
Pentru a elimina această confuzie, au fost create prefixe binare distincte: kibi-, mebi-, gibi-, tebi-, pebi-. Astfel, un tebibyte, de exemplu, ar reprezenta 1024 la puterea a patra bytes, spre deosebire de un terabyte care ar fi 1000 la puterea a patra bytes.
Cu toate acestea, în ciuda preciziei lor, acești termeni binari nu au fost adoptați pe scară largă.
Așadar, atunci când un hard disk este etichetat cu o capacitate de 1 terabyte (TB), care ar însemna teoretic 1000 la puterea a patra octeți, în realitate, se poate referi la 1 tebibyte (TiB), adică 1024 la puterea a patra octeți, o valoare ușor diferită, dar semnificativă la scări atât de mari.
Un termen atât de des folosit, „byte”, își are originea în iulie 1956, fiind inventat de informaticianul germano-american Werner Buchholz. Acesta a creat cuvântul în timpul dezvoltării primului supercomputer IBM cu tranzistori, modelul IBM 7030 Stretch.
Un byte a fost definit ca o colecție ordonată de biți, reprezentând cea mai mică unitate de date pe care un computer o putea procesa.
Forma scrisă „byte” a fost aleasă în mod deliberat, conform History of Information, pentru a preveni orice ambiguitate sau confuzie cu termenul „bit”, unitatea elementară de informație.
Astfel, istoria, la fel ca și tehnologia, ne arată că precizia limbajului este esențială, chiar și în lumea complexă a datelor.
