În aprilie, nordul Europei tremură încă sub năvăliri de aer arctic, de parcă primăvara ar fi fost pur și simplu anulată. Explicația vine de la 30 de kilometri deasupra noastră, dintr-o regiune a atmosferei unde regulile par să funcționează invers decât la sol.
În februarie 2026, stratosfera de deasupra Polului Nord s-a încins brusc, cu 40 până la 50 de grade Celsius în doar câteva zile. La acea înălțime, o asemenea creștere termică nu ar trebui să se producă aproape niciodată.
Meteorologii numesc fenomenul „încălzire stratosferică bruscă” – Sudden Stratospheric Warming, sau SSW. Iar paradoxul este că tot acest val de căldură de sus a generat, la suprafață, un frig care a ținut până târziu în luna aprilie.
Vortexul polar – acel vârtej uriaș de aer rece care plutește deasupra Polului Nord în timpul iernii – a fost destabilizat de două ori în mai puțin de cinci săptămâni.
Prima lovitură, majoră, a avut loc în februarie: temperaturile stratosferice au sărit de la-70–80°C până la-10–20°C, o diferență de aproximativ 60 de grade.
A doua încălzire s-a confirmat la începutul lunii martie, ducând la inversarea vânturilor la nivel de 10 hPa, standardul după care Organizația Meteorologică Mondială definește un SSW major. Consecința imediată: vortexul s-a rupt în două.
Când această structură se sparge, masele de aer rece nu se mai deplasează ordonat spre est, ci încep să derive haotic către sud. Europa de Nord s-a trezit exact în calea acestor curenti arctici dezlănțuiți. Însă efectul nu s-a simțit imediat.
Propagarea dinspre stratosferă spre sol durează, în medie, între 7 și 15 zile, iar repercusiunile pot apărea chiar și la câteva săptămâni după evenimentul inițial.
Așa se explică de ce ceea ce s-a simțit în aprilie a fost de fapt ultimul ecou al unei perturbări născute cu două luni mai devreme, la altitudine. Când vortexul polar devine instabil, jetul stream slăbește și începe să ondulcze puternic.
Apar blocajele meteorologice – zone anticiclonice sau depresionare care rămân fixe, generând episoade climatice extreme, mai lungi și mai intense.
Tocmai așa s-a întâmplat în aprilie 2026: un blocaj anticiclonic s-a instalat deasupra nordului Europei, iar Franța a fost traversată de un flux de est dominant. Aerul venea direct din Rusia sau Scandinavia – rece, uscat, fără influența atlantică care, de obicei, domolește temperaturile.
Istoria oferă exemple similare: în martie 2018, Europa a fost lovită de un val de frig; în februarie 2012, Franța a înregistrat-18°C la Paris; în ianuarie 1985, la Nice au căzut 38 de centimetri de zăpadă. Toate aceste episoade au avut rădăcina în aceeași stratosferă scăpată de sub control.
Totuși, meteorologii atenționează: un SSW nu garantează automat o iarnă târzie. Ceea ce face este să crească semnificativ probabilitatea unor regimuri atmosferice perturbate, cu blocaje și pătrunderi de aer rece.
Richard Hall, cercetător la Universitatea din Bristol, a analizat 40 de evenimente SSW pe parcursul a 60 de ani și a constatat că două treimi dintre ele au avut un impact notabil asupra vremii de la suprafață. Nu e o certitudine, dar este o șansă suficient de mare pentru a fi luată în serios.
Schimbările climatice nu elimină frigul. Ele mută media temperaturilor, dar nu împiedică producerea extremelor – dimpotrivă, le pot accentua contrastul.
Unele teorii sugerează că încălzirea rapidă a Arcticii, care reduce diferența de temperatură dintre pol și tropice, ar putea face vortexul polar mai instabil și, implicit, să crească frecvența SSW-urilor.
Dacă această legătură se confirmă, primăverile care par să rămână blocate în ianuarie nu vor mai fi o excepție, ci o tendință. Ceea ce a demonstrat iarna lui 2025-2026 este cât de strâns sunt legate straturile atmosferei între ele. Stratosfera nu este un decor îndepărtat și inofensiv.
Ea dictează, cu o întârziere de mai multe săptămâni, ce simțim la nivelul solului. Și când se dezlănțuie de două ori în mai puțin de o lună și jumătate, semnalul ajunge inevitabil până în nopțile de aprilie – acolo unde te așteptai să miroasă a liliac, ai dat peste promoroacă.
