De-a lungul țărmului englezesc, lângă Formby, valurile și vântul au desenat pe nisip o hartă a unor lumi dispărute. Eroziunea continuă a coastei a scos la lumină ceva cu totul neașteptat: mii de urme de pași, lăsate cu mii de ani în urmă de oameni și de animale.
Pe o lungime de aproape trei kilometri, această fâșie de noroi conservată a fost, cândva, o arteră principală de deplasare, iar cercetătorii o numesc „o fereastră uluitoare către trecut”.
Coridorul mlăștinos a fost străbătut de generații întregi, din mezolitic până în Evul Mediu, pe măsură ce topirea ghețarilor și creșterea nivelului mării împingeau tot mai mult oamenii și fauna sălbatică spre interior.
Alison Burns, autor principal al studiului publicat în Nature Ecology and Evolution, explică modul în care această presiune a creat un adevărat centru de activitate, acum înghețat în nisip și lut. Urmele nu aparțin doar oamenilor.
Alături de ele se disting amprentele unor boi sălbatici, cerbi roșii, mistreți și chiar cocori. La Formby, cercetătorii au identificat aproximativ 36 de straturi suprapuse de urme, acoperind o perioadă care se întinde de la aproximativ 15.000 î. Hr. până în 1450 d.Hr.
Urmele oamenilor și ale animalelor
Pentru a afla vârsta exactă a acestor amprente, oamenii de știință au apelat la semințe de arin, mesteacăn și molid găsite în straturi, datate cu radiocarbon. Unele dintre urme sunt atât de bine păstrate, încât par desenate.
Burns a arătat spre o succesiune de pași unde un om desculț a mers câțiva metri, apoi s-a oprit. Noroiul s-a strecurat între fiecare deget, lăsând conturul perfect al tălpii. „ Imediat lângă ele”, spune ea, „se aflau urmele unui cocor.
Probabil că omul căuta păsări de vânat într-o expediție de recunoaștere.” Și, la numai câțiva pași, un set clar de urme de cerb roșu adult. Pe o suprafață de doar doi metri pătrați, scena surprinde un moment întreg de viață, înghețat de mii de ani. Situl nu este doar un muzeu al pașilor umani.
Amprentele de bour, lup, râs și mistreț se împletesc cu cele ale oamenilor, dovedind că toți împărțeau aceleași căi de acces, secol după secol.
Spre deosebire de majoritatea descoperirilor arheologice, care se concentrează exclusiv pe om, Formby arată cum oamenii și animalele au coexistat, adaptându-se împreună la un peisaj în continuă schimbare, pe măsură ce marea înainta și gheața se retrăgea.
Amenințarea eroziunii
Descoperirea acestor amprente nu a fost imediată. În anii 1970, localnicii au observat pentru prima dată urmele, crezând că sunt simple semne lăsate de vite. Abia în anii 1990, un profesor pensionat a început să le dateze și a realizat adevărata lor vechime.
Burns avertizează că eroziunea costieră continuă să scoată la iveală noi straturi, dar procesul este delicat. „ Când au fost făcute urmele, au fost umplute cu nisip și apoi acoperite cu un strat de noroi”, explică ea. „
Straturile superioare sunt fragile și vulnerabile la eroziune, dar cele de dedesubt rămân bine conservate.” Astfel, fiecare val care lovește țărmul poate distruge o parte din trecut, dar poate dezvălui și o alta.
Anglia a mai oferit astfel de comori – cum ar fi urmele umane vechi de 900.000 de ani din Norfolk – dar Formby este un caz aparte. Aici, nu doar deplasarea oamenilor este consemnată, ci și modul în care mai multe specii au împărțit același mediu, într-o poveste scrisă în noroi, pas cu pas.
