Un trib pierdut în junglă, trăind ca în Epoca de Piatră – sau poate doar jucând un rol. În 1971, pe insula Mindanao, un grup de 26 de oameni a fost scos la lumină: locuiau în peșteri, purtau aproape nimic, vorbeau o limbă pe care nimeni n-o auzise și nu știau ce e agricultura.
Părea visul oricărui antropolog. În spatele descoperirii stătea un politician bogat, Manuel Elizalde Jr. El a condus expediția, a construit tabere de observație și a invitat politicieni, celebrități, jurnaliști să-i vadă pe acești oameni – parcă desprinși din altă eră.
Dar oamenilor de știință adevărați li s-a interzis accesul. Doar câțiva, strict selectați de Elizalde, au primit undă verde. La sfârșitul anului respectiv, președintele Ferdinand Marcos a sigilat zona.
Nimeni nu mai putea intra fără permisiune – permisiune care, spun documentele, nu a fost acordată niciodată unui antropolog străin. Timp de 14 ani, tribul Tasaday a rămas în umbră, protejat de decret prezidențial. Când Marcos a căzut, în 1986, ușile s-au deschis. Și odată cu ele, un val de acuzații.
Un jurnalist elvețian a povestit că localnicii i-ar fi mărturisit: totul era o farsă. „ Un grup mixt de Manobos și Tbolis”, spunea el, plătiți cu pământ și bani să joace rolul unor primitivi ori de câte ori Elizalde le cerea.
La o conferință de antropologie, au apărut zvonuri că unii dintre „Tasaday” aveau studii universitare și rude în afara rezervației. Dovezi solide, însă, nu existau. Fiecare tabără avea argumente fragile. Cum să fie un trib preistoric autentic dacă limba lor semăna atât de mult cu dialectele vecine?
Lingvistul Lawrence Reid a analizat în 1992 cuvintele și a găsit un indiciu: similaritățile indicau o despărțire de restul lumii de acum aproximativ 150 de ani, nu sute. „ Dacă izolarea ar fi fost mai lungă, diferențele ar fi fost mult mai mari”, a concluzionat el.
Dar asta nu înseamnă că a fost o înșelătorie completă. Președinta Corazon Aquino i-a recunoscut oficial pe Tasaday ca grup minoritar autentic în 1988.
Între timp, scepticii rămân neclintiți: fără dovezi arheologice sau genetice definitive, misterul plutește între o relicvă culturală reală și un experiment social dirijat de un regim care avea nevoie de o poveste bună.
Astăzi, întrebarea rămâne aceeași: au fost cu adevărat ultimii oameni ai Epocii de Piatră, sau doar actorii unei drame orchestrate de putere și faimă? Răspunsul, poate, încă doarme în jungla din Mindanao.
