O criză a fragilității se află la baza cursei globale pentru următoarea generație de computere. Și soluția, propusă de o echipă franceză, vine dintr-un material neașteptat: nanotuburile de carbon. În 2026, competiția pentru realizarea unui calculator cuantic a ieșit de mult din laboratoare.
Marile puteri – Statele Unite, China și Europa – își dispută terenul, fiecare cu propriile strategii.
În timp ce giganți precum IBM sau Google își perfecționează circuitele supraconductoare, iar China mizează pe companii de stat, o tânără companie din Franța, fondată abia în 2020, a ales o cale complet diferită. C12 Quantum Electronics nu încearcă să corecteze erorile după ce acestea apar.
În schimb, acționează la sursă, în momentul în care qubitul – unitatea de bază a calculului cuantic – este cel mai vulnerabil. Problema este binecunoscută: qubit-ii pot exista în mai multe stări simultan, ceea ce le conferă o putere de calcul teoretic uriașă.
Însă orice vibrație, fluctuație electrică sau impuritate din material îi destabilizează instantaneu, generând o avalanșă de erori. Majoritatea companiilor construiesc sisteme complexe de corecție a erorilor după ce acestea se produc.
C12 face exact invers: încearcă să prevină erorile, garantând o puritate extremă a materialului din care sunt fabricați qubit-ii. Și acest material este nanotubul de carbon – selectat cu o rigoare aproape imposibilă.
Conform unui raport publicat pe 17 aprilie 2026 de The Quantum Insider, start-up-ul și-a dezvăluit întreaga foaie de parcurs tehnologică.
Ținta finală: un computer cuantic „tolerant la erori” – capabil să execute operații complexe fără ca greșelile să compromită rezultatul – gata de integrat într-un centru de date, până în 2033. Drumul până acolo este împărțit în patru etape, fiecare reprezentând o generație de procesoare.
Prima dintre ele, numită Aïdôs, este programată pentru 2027. Atunci, C12 va demonstra primul său qubit logic – un qubit fiabil, construit prin combinarea mai multor qubit-uri fizice ale căror imperfecțiuni au fost neutralizate. Este, în esență, dovada că metoda funcționează la scară mică.
Următoarea generație, Zélos, va veni în 2030. Aici intervine o schimbare fundamentală: arhitectura devine modulară. Procesoarele sunt concepute ca niște blocuri care se pot îmbina unele cu altele, permițând o creștere treptată a capacității.
A treia etapă, Styx, prevăzută pentru 2032, va duce această logică la o scară mult mai mare. Ultima bornă se numește Panopeia. În 2033, sistemul final va reuni peste 100.000 de qubit-uri fizice, cu rate de eroare aproape de zero, într-un spațiu de doar 17 metri pătrați.
Suficient pentru a fi instalat într-un data center obișnuit. Pentru C12, însă, miza nu este doar numărul de qubit-uri.
Este capacitatea de a construi machine care să crească în putere fără să-și piardă fiabilitatea – un pas esențial pentru domenii precum securitatea cibernetică, logistica, știința materialelor sau simularea moleculară.
